Gigi, pescar de Dâmboviţa

De Edi Nistru

gigi1Bucureştiul geme de nerăbdare. Pietonii imploră semaforul să arate culoarea verde. Maşinile stau însiruite ca sardinele în aşteptarea semnalului de trecere al poliţistului. Bicicliştii se strecoară încet printre pietonii ce le încalca teritoriul. În toată agitaţia asta există un singur om care se arată răbdător cu soarele şi cu zgomotul din jur: Nea Gigi pescarul.

L-am gasit dincolo de gardul Dâmboviţei. Aici îsi avea bicicleta Pegas parcată într-un tufiş şi el trona peste râu din scaunul său de pescar. Pe baltă stăteau aranjate cu tact două undiţe şi o lansetă. Nea Gigi ne-a privit pe sub ochelari când am îndraznit să-i punem veşnica întrebare de amatori: “Trage?”. “Merge cam greu pentru că e mult zgomot în jur şi e căldură mare.”

La piciorul eroului nostru stăteau umile un pumn de râme îngramadite într-o cutie ruginită de alune.

“Eu puteam să mi le scot şi din curte, dar sunt cam ocupat, aşa că mi-am luat din piaţă.”

Acolo se găsesc tot felul de momeli, dar Gigi a optat pentru varianta clasică, care nu costă decât trei lei şi este mai mult decât suficientă pentru o partidă de dat la peşte.

Când am adus vorba despre teoria peştelui de Dâmboviţa, pescarul şi-a luat un aer savant şi ne-a explicat: “Cel mai mult se găseşte carasul. Eu am prins şi şalău câteodată. Cât despre mărimi, poţi să prinzi şi aşa, şi aşa, şi aşa”, spune Gigi, folosindu-şi mâna ca instrument de măsură.

Nea Gigi a ţinut să ne precizeze că nu face asta pentru ca n-ar avea ce să mănânce acasă. El face asta doar pentru relaxare şi pentru a scăpa de stresul cotidian.

“Am acasă trei nepoţi care îmi toacă mărunt nervii. Trebuie să îi scot prin parc, să le port de grijă şi la un moment dat nu mai rezist, aşa că vin să arunc undiţa în baltă.”

Pescuitul nu este, însa, ocupaţia de bază a omului Dâmboviţei. Este pensionar şi liber profesionist, de când cei de la Timpuri Noi l-au dat afară pe motiv că “aveau oamenii lor” şi în plus strungarii nu mai sunt la mare căutare acum.

gigi2

Lacurile private nu sunt o variantă pentru pescarul nostru pentru că sunt scumpe şi nu îsi au rostul. “Dacă vreau peşte, cu un milion pot sa îmi cumpăr cât vreau din piaţă. Dacă plătesc un milion taxa nu prea mă aleg cu nimic.”

Îi facem o poză, iar omul nostru se sfieşte de aparat şi ne avertizează să nu spunem baliverne despre el pentru că nu vrea să-şi păteze reputaţia de pescar. Îi urăm “fir întins” şi ne continuăm drumul în Bucureştiul fierbinte şi zgomotos.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s