Bizarii elefanţi cântători

De Iulia Călin şi Georgiana Sănduleasa

În faţa Clubului “El grande comandante” recunoaştem pe doi dintre elefanţii bizari . Fâlfâim mâinile să atragem atenţia. Ne apropiem cu picioarele uşor împiedicate. “Voi sunteţi, nu?” Se prezintă zâmbind: Nae clăparul şi Claudiu toboşarul.

Le urmăm paşii pe scările învârtite. Coborâm , coborâm şi iar coborâm. În final, Nae găseşte o masă unde ne aşezăm. El e singurul elefant de la masă. Din spatele camerei lipsite de lumină, auzim două voci şi îl recunoaştem pe Mihai (chitară bass) şi pe prietena lui , Andreea. Cercetează atent şi aruncă priviri curioase.

“Fetele astea ne vor lua un interviu!” Puţin sceptic, se aşează la masă. Îşi încruntă sprâncenele şi încearcă să rezolve “problema” mai repede: “Păi hai , începeţi!”. Nae îi priveşte graba amuzat şi îi aduce aminte: ”nu suntem toţi”. Aşteaptă cu mâinile împreunate şi cu scrumiera în faţă să vină şi ceilalţi . Stânga şi dreapta mesei sunt ocupate de Claudiu şi Cătălin (chitară). Cel din urmă pare să-şi aducă aminte de interviu ”Blogoliceeni, nu?”

Cătălin Tolontan, într-o pauză de Ridzi

De Teo Nedelcu

Presat de timp, asaltat de telefoane, Cătalin Tolontan ajunge grăbit în camera unde 28 de perechi de ochi ai unor viitori jurnalişti aveau să îi analizeze toate mişcările. Le cere scuze, politicos, pentru întârziere. Explică faptul că a ţinut să vină în preajma lor, pentru că, atunci când era un tânăr lipsit de experienţă, la fel ca noi, Ioana Avădani şi oameni ca ea l-au ajutat foarte mult.

Peste câteva minute, i se aduce o ceaşcă mare de cafea.

Ochii îi sunt aţintiţi într-un colţ al camerei. Vorbeşte încet.

Aşteptăm un moment regizat, cuvinte pe care le avea pregătite. Nimeni nu se aştepta să ne întrebe ce este burka.

Lângă Mirela Zeţa de la Mondenii

De Iulia Călin şi Georgiana Sănduleasa

În rochia albă de vară, Mirela Zeţa se aşază în banca strâmtă de “scoală”. Douăzeci de perechi de ochi curioşi o acoperă şi încearcă să afle totul despre ea fără a întreba nimic.

Cere un pahar cu apă şi aşteaptă întrebările. Îşi aranjează rochia vaporoasă. Îşi împreunează mâinile şi reuşeşte să urmărească la rândul ei fiecare privire curioasă.

“Întrebati-mă ce vreţi!”. Nu îndrăzneşte nimeni.

“Bine, dacă nu întrebaţi vă povestesc eu “.

A vrut să lămurească ce întrebări i se par nepotrivite afişându-se deranjată de atitudinea unor jurnalişti. “Cine sunt eu?!” Mirela reproduce răspunsul livrat atunci prin mimica feţei. Colţurile gurii cad brusc în jos cu o atitudine nemulţumită. Într-o secundă zâmbetul ei a revenit pe chip. Degetele ce se chinuiau să se ridice au abandonat orice fel de intenţie.

La o cafea însufleţită de Zoltan Andras (Sarmalele Reci)

De Ana-Maria Ilie

După ce şi-a comandat o cafea fără cofeină, m-a privit adânc în ochi şi am simţit că una dintre cele mai bune discuţii pe care le-am avut vreodată va începe să se deruleze.

I-am spus lui Zoltan Andras, solistul trupei Sarmalele Reci cum, în această săptămână, ca jurnalişti amatori şi liceeni curioşi, am întâmpinat tot felul de probleme atunci când a fost vorba să ne întâlnim faţă în faţă cu persoane publice.

Replica nu a întârziat să apară: “Cred că trebuie să înveţe contemporanii noştri o lecţie de corectitudine faţă de ei înşişi şi faţă de semenii lor. Şi-au cam pierdut sentimentul sau ideea justă despre cine suntem sau cine sunt şi am impresia că oamenii sunt destul de confuzi, au impresia că sunt mai importanţi decât sunt.“

Au urmat întrebările care îl vizau pe omul numit Zoltan, dincolo de solistul şi persoana publică după care lumea întoarce capul pe stradă.

Ce visaţi să ajungeţi în viaţă, atunci când ai fost elev?

Când eram eu elev, vroiam să mă fac mai multe lucruri. Îmi plăcea muzica şi aş fi vrut să am succes.

Cabral Online

De Florentina Deca şi Alexandra Şerban

În încercarea de a afla cine este omul din spatele camerelor de filmat şi al blogului am decis să îl intervievăm pe Cabral Ibacka. Importanţa blogului său, traficul, relaţia cu mass-media, dar şi omul obişnuit din spatele tuturor discuţiilor şi a dezbaterilor ne arată un “uman” dezinvolt şi doritor de a-i ajuta pe cei din jurul lui.

Cabral este exact tipologia omului pe care o căutam. Din nefericire, lipsa timpului nu i-a permis să ne ofere un interviu real, însă s-a arăta disponibil în a ne ajuta şi în a ne oferi răspunsuri prin mail.

Ce te-a determinat să îţi deschizi un blog?

La mine a fost simplu, şi acest simplu se bifurcă la fel de simplu:

a) nevoia de comunicare. Idei sunt multe, puncte de vedere, opinii. Însă, dacă munceşti cât o fac eu, dacă nu ai timp liber, ideile respective îţi vor stărui în cap, nu vei şti dacă ai dreptate sau nu, dacă poţi îmbunătăţi ceva.

Gigi, pescar de Dâmboviţa

De Edi Nistru

Bucureştiul geme de nerăbdare. Pietonii imploră semaforul să arate culoarea verde. Maşinile stau însiruite ca sardinele în aşteptarea semnalului de trecere al poliţistului. Bicicliştii se strecoară încet printre pietonii ce le încalca teritoriul. În toată agitaţia asta există un singur om care se arată răbdător cu soarele şi cu zgomotul din jur: Nea Gigi pescarul.

L-am gasit dincolo de gardul Dâmboviţei. Aici îsi avea bicicleta Pegas parcată într-un tufiş şi el trona peste râu din scaunul său de pescar. Pe baltă stăteau aranjate cu tact două undiţe şi o lansetă. Nea Gigi ne-a privit pe sub ochelari când am îndraznit să-i punem veşnica întrebare de amatori: “Trage?”. “Merge cam greu pentru că e mult zgomot în jur şi e căldură mare.”

Diana Bobar: “Îmi place să adaug un accent kinky oricarei ţinute”

De Iulia Dumitrescu, Andra Şania

Am intrat întâmplător pe blogul Dianei Bobar acum un an. Mi-au plăcut enorm rochiile ei diafane, accesoriile fanteziste şi ambiţia inegalabilă.

La doar 22 de ani, a evoluat de la o maşină de cusut împrumutată la propriul brand. Deşi ocupată cu mutarea atelierului într-un spaţiu mai mare şi cu fabricarea continuă a rochiilor, a răspuns repede şi prompt.

Născută în Timişoara,ea are numeroase colaborări în Bucureşti. Doar e fata ce poate să transforme orice bărbat într-un paparazzo!

Ce te-a determinat să îţi deschizi blogul şi care a fost evoluţia acestuia în timp?

Am făcut blogul iniţial pentru că îmi plăcea ideea de jurnal online, apoi pentru că era un mod amuzant de comunicare cu prieteni; părinţii mei îl citeau să vadă ce mai fac, dacă sunt bine.