Conform chestionarului realizat de catre Zahan Albert elev al Liceului Teoretic ,,ION BARBU’’ cu privinta la dreptul tinerilor de a vota de la varsta de 16 ani a rezultat ca 63,3% nu au fost de acord de a vota de la varsta de 16 ani iar cei care au fost de acord au reprezentat 36,6% .

In urma chestionarului , adolescenti exprima parerea prin faptul ca nu este necesar dreptul de a vota de la varsta de 16 ani datorita faptului ca nu sunt pregatiti din punct de vedere psihic si nici educational in ceea ce priveste politica.

In ciuda faptului ca nu sunt de acord sa voteze de la varsta de 16 ani totusi daca ar avea dreptul sa voteze cauzele principale care i-ar determina ar fi coruptia si subdezvoltarea sociala.

Chestionar realizat in perioada 15 -20 octombrie a.c. pe un esantion reprezentativ de 30 persoane avand o marja de eroare de +/- 0,1%.Din punctul meu de vedere desi tineri considera ca nu suntem in masura de a vota de la varsta de 16 , sunt constienti si au dorinta de a mai schimaba ceva in Romania.

Se apropie alegerile electorale. Şi în loc să ne clasificăm preferaţii, ne încăpăţânăm şi refuzăm cu tărie: „Nu, eu nu votez”. Mai auzim şi câte un: „Dar pentru cine votez?”.

Încă din secolul XVIII s-au proclamat drepturile oamenilor de a alege un conducător ce le-ar putea satisface doleanţele, implicit votul universal. Însă, reacţiile umane,de-a lungul timpului, ar putea cataloga acest drept de a vota ca fiind baza unei dictaturi. Într-atât pare de dezastruoasă decizia unui adult de a se duce la vot. Totuşi… de ce nimeni nu se gândeăte că a vota înseamnă a-ţi spune punctul de vedere ? De ce nimeni nu se gândeşte că a-ţi pune semnătura pe numele unui candidat înseamnă a-ţi susţine ideile patriotice ? De ce nimeni nu se gândeşte că din 3 candidaţi „răi” se poate alege PRIN VOT unul „mai puţin rău” şi astfel interesele sale vor fi acoperite ? Cu alte cuvinte, la ce bun se mai pune problema votării la tinerii în vârstă de 16 ani, dacă adulţii nu ne oferă un exemplu demn de urmat ?

Sau poate că adolescenţii ar salva o patrie- aşa cum cânta Michael Jackson: „faceţi o schimbare”. Poate că adolescenţii ar reuşi ceea ce nu reuşesc părinţii lor. Dar prin ce mijloace? Avem, într-adevăr, mult mai multe mijloace de comunicare şi informaţiile circulă pe Internet la fel cum circulă un gând în creierul uman. Mai avem şi dorinţa lor de a fi stăpâni pe propria viaţă şi de a demonstra că o vârstă nu reprezintă o anume incapacitate, în cazul de faţă, de a vota în mod raţional. Dar nu avem adolescenţi capabili să ia viaţa în piept, căci altfel nu s-ar numi adolescenţi. Nu avem adolescenţi care s-ar putea hrăni şi şi-ar putea asigura o locuinţă din munca şi salariul propriu. Nu avem adolescenţi care s-ar dedica trup şi suflet responsabilităţilor ce le implică statutul de „om în toată puterea”. Şi atunci cum să voteze ? Unde a dispărut zicala părinţilor şi a bunicilor noştri „fiecare vârstă are magia ei” ?

Desigur că, ne putem încuraja părinţii să voteze, dacă într-adevăr, suntem dornici de a face o schimbare. Căci, în ultimă instanţă, nu contează pe cine alegi, ci contează să alegi!

22 noiembrie 2009- o zi ca oricare alta in calendarul anului curent dar o zi de importanta istorica pentru Romania. Alegerile prezidentiale, scandaluri de proportii in mass media, dezastru general in sectiile de votare; nu conteaza cum ii spunem, este ziua in care vom afla cine ne va reprezenta inca cinci ani de acum inainte. Dar pe cine votam?

Printre candidati se numara persoane cunoscute electoratului romanesc precum actualul presedinte, domnul Traian Basescu, domnii Sorin Oprescu, Mircea Geoana sau Crin Antonescu. Pe langa acestia am facut cunostinta si cu oameni gata sa preia conducerea teritoriului actual al tarii dar fara sa detina informatii precise cu privire la lucrurile ce se desfasoara in Romania postcomunista. Un exemplu elocvent il constituie domnul Nati Meir, cel care si-a retras candidatura dar care afirma ca ar putea reveni totusi in cursa prezidentiala. Rugat sa intoneze imnul “Desteapta-te, romane! “ , posibilul viitor presedinte ne-a incantat auzul cu o romana stalcita si cu versuri “putin” diferite fata de ceea ce propune actualul imn. La fel de ambigua este insa si forma de guvernamant a tarii in care ne ducem traiul zilnic, osciland intre monarhie si… a sigur, republica. Avand astfel de nelemuriri domnul in cauza sustine ca inca mai are de facut lucruri importante pentru tara mult iubita.

Din pacate, in aceeasi situatie alarmanta se afla si doamna “presedinta” care doreste sa schimbe imnul, mai precis doar cateva versuri: “In care te-adancira barbarii de tirani!” si “ La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani! “ . Dumneaei sustine ca aceasta ar fi una dintre primele schimbari pe care le-ar implementa in noul mandat, deoarece cuvintele “barbari” , “tirani” sau “dusmani” pot induce in eroare celelalte natiuni: “cine sunt barbarii, cine sunt dusmanii? ”. O alta schimbare majora propusa inca din primele zile in care si-ar exercita “domnia”, ar fi ziua nationala. “De ce pe 1 Decembrie? Atunci e prea frig! Sa fie mai in vara, sa fie mai cald afara.” In concluzie, de ce sa nu intervenim pe langa cei 1228 de delegati care au participat la Marea Adunare de la Alba Iulia in 1918, pentu a incerca schimbarea datei unirii cu Transilvania? Se pare ca doar asa populatia Romaniei se va bucura pe deplin de ziua nationala, evitand frigul, ploaia sau chiar ninsoarea din data de 1 Decembrie.

Analizand astfel varietatea de optiuni pe care ni le ofera listele candidatilor nu ne putem pune decat o singura intrebare: pe cine votam? Cine va reprezenta oare cel mai mai bine interesele societatii in care traim? Vom afla pe 22 noiembrie daca vom trai bine in continuare sau nu.

In genere, ideea de vot la romani este perceputa ca “Problema votului in Romania”. Perceptia sau mai bine zis etichetarea este indusa probabil de buletinele de stiri presarate de influente “mogulice”, talk-showuri pervertite cu scopul obtinerii unei audiente ceva mai mult decat meschine, realitati informationale din ziare care anunta prezenta scazuta la vot ori fraude electorale. Cu toate acestea, nu suntem dezinformati ori manipulati, aceasta problema exista. Problema e ca avem o problema, dezbatuta mai mult sau mai putin in mediile potrivite, dar asupra careia nu s-a ajuns la nici o solutie, in afara celei de a filozofa indelung. Asadar pentru a ma conforma trendului analitic roman… voi filozofa…

Evit intrebarea “Ce este votul?” din motive strict temporale si ma intreb doar “Ar trebui sa se voteze de la varsta de 16 ani?” Nu! “Este bine aleasa varsta de 18 ca prag al marcarii maturizarii civice?” Nu stiu… Raspunsuri ce izvorasc in principal din confuzia generata de mediul numit – Romania (mediu la care ma voi referi strict) si de experienta de viata zilnica. De ce nu pot spune cu certitudine daca tanarul in varsta de 18 este pregatit sa mearga la vot, este pentru ca nu sunt sigur ca acest individ este constient de ceea ce face (a nu se sublinia fatalitatea din aceasta exprimare), si mai ales nu stiu daca a fost suficient instruit ori educat pentru a-si spune cuvantul in societate. Astfel, ajung la ceea ce se vrea a fi argumentul principal al rationonamentului filozofic exprimat: Din licee lipseste educatia civica – materia apare bineinteles in programa clasei a IV-a –, aceasta nefiind inclusa nici in cadrul orelor de Istorie, de Sociologie, ori alte materii umaniste, ca sa nu mai vorbim de obscura ora de de motivat abesente in schimbul scuzelor penibile, Dirigentia. Poate ca elevul se intalneste cu notiunea de vot la Istorie cand afla de momentul in care a fost introdus in cadrul carpato-danubian votul universal, dar nu ii este atrasa atentia in nici un fel asupra importantei acestui eveniment, care pana la urma a revolutionat societatea. Elevul, asadar, implineste onorabila varsta de 18 ani, isi schimba cartea de identitate, pentru ca acum bineinteles ca are o infatisare mult mai matura, si i se elibereaza mult asteaptatul buletin de vot. Nimic ciudat pana acum, dar totusi unde se face aceasta responsabilizare a individului? Ce il va opri pe acel pusti ca in ziua votului sa se intalneasca cu colegii dornici de “caterinca” si intre in cabina de vot pentru a pune stampila pe cel mai simpatic dintre candidati? Nimic, spun eu. Nimic, spune realitatea in care traiesc. Desigur, se vor trezi contestatarii care probabil vor atrage atentia ca “acestea sunt exceptii”. Intradevar, sunt exeptiile care intaresc regula! Ale naibii exceptii n-au fost niciodata mai multe si mai usor de fabricat de o societate democratica, dar mai ales iresponsabila. Inchei prematur, probabil, cu acest argument al lipsei de educatie civice, pentru simplu motiv ca nu vreau sa divaghez si sa ajung in punctul cu adevarat dureros al problemei, lipsa educatiei in general.

Tot pentru a-mi justifica raspunsurile la cele doua chestiuni atacate, subliniez alt aspect, tanarul neinteresat de politica. Si revin asadar la “exceptiile” mult iubite (le numesc “exceptii” cu toate ca eu consider ca numarul lor nu imi permite utilizarea corecta a cuvantului). Oare politica inseamna pentru majoritatea celor cu varste cuprinse intre 16 si 18, mai mult decat faptul ca “pitipoanca” cu care ei au avut masa rezervata in club a ajuns parlamantar la Bruxelles si a pronuntat la televizor cuvintele “iarba” si “legalizare”, ca ala de care se rade pana la lacrimi in emisiunile de divertisment, si nu numai,datorita inaltimii, e prim-ministrul tarii, ori ca ala rarait de i se spune “Prostanacul” e si el in cu ceilalti doi in “biznis”? Profitand de asa zisa tenta filozofica auto-insuflata materialului tot eu voi raspunde ca NU.

In acest sens as putea face chiar o grupare procentuala a tinerilor. Metionez ca ma bazez in principal pe experienta personala, pe care as putea s-o numesc realitatea intrucat ma invart in cercuri de oameni cu varste intre 16 si 20 de ani. Dar, revin la procentele promise si afirm ca majoritatea, sa zic 80%, se incadreaza in descrierea de mai sus, la care se adauga cei 15% care au informatia in stare bruta, cei 4% care pe langa aceasta informatie duc si o munca de cercetare ori prelucreaza informatia si cei 1% – “habarnisti” (de la expresia “a nu avea habar”).

Cu siguranta daca as fi fost antropolog, as fi reusit o lucrare impresionanta asupra omului si gradului sau de interes/implicare in politica, a omului si a perceptiei sale asupra politicii, a omului capabil sa voteze, dar cum nu pot sa pretind o astfel de pregatire ma rezum la a-mi recunoaste incertituindea ca “animalul social” la varsta de 18 ani este in stare sa fie responsabil pentru votul sau. Motivul? Functionalitatea actuala a sistemului de instruire incapabil sa pregateasca individual de a percepe si interpreta mijloacele mass-media doldora de informatii politice.

Indiferent de clasa socială, de ocupaţie, vârstă sau orientare politică, românii parcă au o singura grijă: alegerile prezidenţiale. Deşi toţi se plâng de criza financiară, de rata şomajului, de majorarea dobânzilor pentru creditele bancare, românul încă îşi mai pune întrebarea: “Eu cu cine votez?”. Răspunsurile din “public” bineînţeles că nu întârzie să apară. Fiecare pare să aibă o parere bine formată şi un candidat favorit pe care îl prezintă şi îl apară în faţa interlocutorilor de parcă ar fii soluţia salvatoare pentru România.

În ciuda vârstei, tinerii par să fie singurii dezgustaţi de clasa politică actuală, manifestându-se cu realism: nu votează! Şi nici nu ar avea pe cine pentru că practic, nu există nicio concurenţă politică, nu există nici conducători şi nici opoziţie. Ca în fiecare campanie electorală, politicienii aruncă cu noroi unul în celălalt, partidele îţi susţin dogma cu credinţă, candidaţii îşi dispută aprig fotoliul prezidenţial şi toate, bineînţeles, pentru binele poporului. În realitate, imediat după alegeri, indiferent cine este ales sau nu, toţi se înţeleg între ei, dar pentru binele bugetului personal. Cel care a fost ales joacă rolul salvatorului, contracandidaţii se fac că îi urmăresc şi îi amendează fiecare mişcare greşită, iar poporul se face că nu pricepe.

Pretendenţii la preşedinţia României par parcă rupţi dintr-o comedie caragialească, reprezentând tipuri umane concrete- demagogul-dictator, creştinul, patriotul, doctorul nebun, iar poprul- cetăţeanul turmentat. Candidaţii mimează divergenţe până şi prin lupta pentru sloganul electoral “România bunului simţ”- cine a fost cu ideea, cine l-a lansat primul, şi mai rău, cine îl onorează cu adevărat. Indiferent cine este ales preşedintele ţării, România se îndreaptă într-o singură direcţie- deriva.

Iar ca să nu fie acuzaţi de lipsă de responsabilitate faţă de patrie şi de lipsă de spirit civic, românii se ghidează după ideile eronate cum că mergem la vot ca să schimbăm ceva, că este de datoria noastră să hotărâm viitorul acestei ţări şi că dacă, noi-poporul nu ne îndeplinim datoriile civice, ne negăm drepturile. Deci mergem la vot! Însă românul încă îşi pune întrebarea legitimă: “Eu cu cine votez?”.

Astăzi societatea românească se confruntă cu una dintre cele mai grave probleme şi anume problema absenteismului tinerilor de la urnele de vot şi neimplicarea lor în politică. Majoritatea tinerilor, nu cred în valoarea votului lor şi par să-şi fi pierdut speranţa într-o viaţă mai bună. Ei nu mai cred în discursurile demagogice ale politicienilor şi nici în faptul că ar avea puterea de a schimba ceva.Deşi tinerii ar trebui să aibă o gândirea pozitivă, energie şi multe aspiraţii către un viitor mai bun, s-a dovedit că majoritatea tinerilor au o viziune pesimistă asupra viitorului.

Din păcate, mulţi tineri din România nu conştientizează beneficiile acestor oportunităţi şi nu înţeleg importanţa pe care o are orice vot liber şi conştient.

Tinerii sunt dezinteresaţi şi în final devin indiferenţi faţă de viaţa politică. Majoritatea tinerilor sunt lipsiţi de speranţă. Mulţi dintre ei consideră că votul lor nu este în stare să schimbe evoluţia lucrurilor, iar conducerea îşi aduce aminte de tineri foarte rar, fapt ce le sporeşte doza de neîncredere şi de aceea ei ripostează prin neprezentarea la vot , crezând că astfel vor atrage atenţia politicienilor.

Majoritatea tinerilor aleg să îşi rezolve problemele prin forţele proprii şi nu aşteaptă ajutorul conducerii.Ei cred că plecarea peste hotare le va oferi şansa unei vieţi mai bune, deoarece autorităţile publice nu creează condiţii pentru ca tinerii să-şi poată construi un viitor în ţară. Tinerii ar trebui să fie apreciaţi prin asigurarea locurilor de muncă pentru absolvenţi, prin asigurarea unui spaţiu de locuit şi prin implicarea lor în cât mai multe proiecte unde s-ar discuta problemele actuale ale României. Părerea tinerilor contează pentru că şi ei au un cuvânt de spus.

În România lipsesc perspectivele pentru că locurile de muncă sunt puţine şi insuficient plătite. Pentru a merge la vot tinerii au nevoie de motivaţii şi de aşteptări împlinite. Conducerea ţării trebuie să îşi realizeze promisiunile şi să promoveze tinerii în politică. România are nevoie de mobilizarea tuturor tinerilor în primul rând pentru că votul e o datorie civică şi în al doilea rând pentru că doar prin creşterea prezenţei la vot pe categoria tânără de vârstă ,atenţia politicienilor va spori şi astfel tinerii vor fi mult mai apreciaţi,iar viitorul României de mâine va arăta cu totul altfel.

Votul tău de azi poate fi şansa ta de mâine ! Spune stop indiferenţei şi ia atitudine ! Viitorul contează şi noi tinerii îl putem schimba !

Televizorul a devenit la fel de interesant ca teatrul. Zilnic, pe Antena3, Realitatea şi alte canale de ştiri, se joacă piesele lui Caragiale. Protagoniştii sunt categoric politicienii, scena este pretutindeni, timpul acţiunii este contemporan, iar scopurile sunt hilare, obţinerea voturilor cetăţenilor, implicit obţinerea averilor şi puterii. Acţiunea se schimbă zilnic, de la amuzant la penibil, de la pueril la stupid. Azi caţiva politicieni se bat în te miri ce Adunare, mâine ţin discursuri analfabetizate, poimâine vezi fraude de miliarde, iar peste câteva zile vezi iubire şi pace pretutindeni. Categoric, a doua zi începe din nou scandalul. Dar ce rol are cetăţeanul respectabil din faţa televizorului?

Presupun că toţi vi-l amintiţi pe cetăţeanul turmentat. Noi sunt el, întrupaţi într-un beţivan ce vrea să ştie şi el, umil şi agasat, cu cine votează?! Noi nu suntem beţi, sunt doar ameţiţi de jocul de glezne adoptat în politică.

Comunismul a lasat urme adânci în scena politică, socială, economică. Este un subiect sensibil, pe care toţi îl abordează ca pe o amintire tristă, dar comică. Toţi se plâng de faptul că înainte de 1989 nu existau alimente, băuturi, şanse. Nimeni nu se plânge că nu exista votul. Din amintirile bunicilor, combinate cu ale parinţilor şi ale vecinilor, votul nu era o chestiune proritară. Nici acum nu este, astfel nu explic absentarea în masă de la vot.

Totuşi, deşi votul nu este important pentru generaţia comunistă prin faptul că ani şi ani a fost inexistent, pentru generaţia de azi, mai precis generaţia ce nu a prins comunismul, votul nu este important pentru ca … pur şi simplu nu avem cu cine vota! Când mass-media prezintă zilnic atrocităţi politice, prostie, analfabetism masiv şi corupţie, ţi-e scârbă şi frică să votezi cu cineva anume. Ţi-e frică de efectul pe care îl va avea votul tău. Dacă vine încă un incompetent, încă un hoţ, încă un prost? Ani întregi să vezi ţara prăbuşindu-se, ăsta nu este un peisaj hawaian extraordinar. Cunosc mulţi oameni care după ce au primit cartea de alegător, au ars-o. Am întrebat de ce. Răspuns: „Când n-o să mai fie toţi nişte corupţi, eu atunci o să votez.”

De asemenea, este stresant să vezi că numai în campanii politicienii îsi pseudo-amintesc de tine, la modul că te umplu de pixuri, tricouri, şepci, slogane stupide. Chiar ieri Crin Antonescu şi Băsescu se certau pentru sloganul: „România, o ţară de bun-simţ”. În afară de faptul că este penibil, nu vad alte calităţi ale sloganului, dar cearta este înălţătoare, sublima, admirabilă şi din păcate existentă.

La final, ca părere personală, votul este o libertate dată de democraţie. Nimeni nu poate schimba sistemul, corupţia şi prostia în afară de noi. Apreciez moţiunea de cenzură recent adoptată, nu contează scopul şi finalitatea, contează că în sfârşit se mai mişcă lucrurile. Nu mai vrem să fim călcaţi în picioare la televizor, luăm o atitudine defensivă şi ne ducem la vot. O ştampilă poate schimba sisteme, vremea revoluţiilor s-a dus. Deci, eu cu cine votez nu se mai aplică, se aplică doar: EU VOTEZ!

În faţa Clubului “El grande comandante” recunoaştem pe doi dintre elefanţii bizari . Fâlfâim mâinile să atragem atenţia. Ne apropiem cu picioarele uşor împiedicate. “Voi sunteţi, nu?” Se prezintă zâmbind: Nae clăparul şi Claudiu toboşarul.

Le urmăm paşii pe scările învârtite. Coborâm , coborâm şi iar coborâm. În final, Nae găseşte o masă unde ne aşezăm. El e singurul elefant de la masă. Din spatele camerei lipsite de lumină, auzim două voci şi îl recunoaştem pe Mihai (chitară bass) şi pe prietena lui , Andreea. Cercetează atent şi aruncă priviri curioase.

“Fetele astea ne vor lua un interviu!” Puţin sceptic, se aşează la masă. Îşi încruntă sprâncenele şi încearcă să rezolve “problema” mai repede: “Păi hai , începeţi!”. Nae îi priveşte graba amuzat şi îi aduce aminte: ”nu suntem toţi”. Aşteaptă cu mâinile împreunate şi cu scrumiera în faţă să vină şi ceilalţi . Stânga şi dreapta mesei sunt ocupate de Claudiu şi Cătălin (chitară). Cel din urmă pare să-şi aducă aminte de interviu ”Blogoliceeni, nu?”
Cei patru elefanţi ne încurajează să le punem întrebările. Din când în când nu mai deosebim vocile, le percepem ca una .

De ce Les Elephants Bizarres?

Mihai analizează întrebarea. El şi Cătălin erau pasionaţi de franceză din liceu. Ca nume de trupă voiau să scape de clişeu “the” al trupelor indie. Voiau un nume în franceză. “Claudiu a făcut o glumă că e lefter şi a arătat spre buzunare, asa a iesit un elefant bizar”. Aşa a rămas şi numele, cu care Cătălin nu prea a fost de acord, dar cu care s-a obişnuit având în vedere că a doua zi a apărut şi logoul.

Să îşi facă trupă nu a fost aşa de uşor. Până la forma finală a trupei Les Elephants Bizarres, am auzit de trupe ca Oxigen şi Hotel Fetiş. S-au schimbat mai mulţi solisti ajungându-se la “carismaticul” Ştefan. Claudiu îi completează ideea lui Mihai “dacă nu te înţelegi bine ca trupă se ajunge la păruială”

Având personalităţi diferite,elefanţii nu ascultă exact aceleaşi trupe. Claudiu spune că de aceea nu fac cover-uri deşi niciunul dintre ei nu e fixat pe ceva.

Cum se naşte o melodie în trupa lor?

Mihai e cel care scrie versurile şi ceilalţi colaborează “Vine fiecare cu ideea lui şi facem în aşa fel încât să ne placă la toti”. Vocea cârcotaşă a lui Cătălin o deosebim pe reportofon “Ei, nu e chiar asa”. Colegii de trupă râd zgomotos.

Mihai tresare. Scoate aparatul foto din geantă pentru a “arăta” un început de melodie.”Uitaţi ce am făcut în baie!”. “Eşti sigur că poţi să ne arăţi?” se aude o voce înecată de râs (Nae). Cu degetele alerte butonează aparatul şi şuierăturile încep a umple masa.

Cum aţi ajuns la B’est Fest?

“Pe nepotisme, mă!” (Nae). Mihai clarifică: “Ne-au monitorizat cei de la E-magic”. Totul a început în momentul în care aceştia au fost remarcaţi într-un concert în Fabrica, iar apoi acceptaţi să cânte la B’estfest şi Underlondon, “au venit la pachet”. Ei glumesc şi spun că au fost mai ieftini.

S-au simţit foarte bine, însă lui Claudiu i s-a părut ciudat pentru că, spune el, “trebuia să te agiţi şi să faci lucruri pe care în club le faci natural”. Au fost încântaţi de organizare deoarece au văzut cum se fac repetiţiile pe o scenă mare şi nu numai. Deşi în faţa scenei elefanţii nu au fost susţinuţi numeric de oameni, asta nu i-a împiedicat să se distreze.

Aceşti au fost auziţi pentru prima oară la City FM unde Cătălin a trimis o melodie a trupei. Nu avea mari aşteptări, ba chiar mai mult, uitase de ea. Mai apoi au aflat că melodia lor se află în Top 10. Anul trecut elefanţii au cântat pe scena mică de la Stufstock în urmă unei preselecţii, iar anul acesta vor cânta pe scena mare, pe 5 septembrie. Un lucru a dus spre un alt lucru bun căci au fost remarcaţi de directorul postului Radio Guerilla.

Cum vă vedeţi în câţiva ani?

“Suntem cât de cât prinşi în chestia asta şi vedem unde vom ajunge”. Nu trăiesc în viitor. ”Noi mergem dar nu ştim unde ajungem”. Vor doar să se bucure de concertele de acum şi să dea ce e mai bun din ei. Treaba cu concertele e destul de simplă. Cei de la E-magic îi contactează şi Nae este cel care se ocupă de acest aspect.

Ei nu sunt orice fel de elefanţi. ”Avem şi noi joburi: eu, Nae şi Claudiu suntem programatori, Mihai grafician, scuză-mă, art designer şi ăsta micu’ Ştefan, sunetist”.

Am dat pagina caietului , ultima întrebare şi-a găsit răspunsul. Închidem şi reportofonul. Rând pe rând se ridică de la masă şi îşi aranjează instrumentele. Ca de nicăieri se aude “Ce faci,i Mihae? Ai făcut un trend cu basca aia?” Aceleaşi râsete cunoscute.

Peste o saptămână, la concert, îi privim din nou din faţă. Pe scenă, Ştefan e în centru, adeseori acoperindu-l pe Claudiu, încercând să cuprindă cu mâinile întreaga sală. Mihai şi Cătălin par să aibă aceleaşi mişcări şi aceleaşi voci. Nae închide ochii legănându-şi botoşii galbeni din picioare. La fiecare bătaie de talgere, Claudiu îşi muşcă buzele şi îşi aruncă beţele.

Elefanţii par mulţumiţi de seară . Ei râd şi vor să ajungă celebri.

Presat de timp, asaltat de telefoane, Cătalin Tolontan ajunge grăbit în camera unde 28 de perechi de ochi ai unor viitori jurnalişti aveau să îi analizeze toate mişcările. Le cere scuze, politicos, pentru întârziere. Explică faptul că a ţinut să vină în preajma lor, pentru că, atunci când era un tânăr lipsit de experienţă, la fel ca noi, Ioana Avădani şi oameni ca ea l-au ajutat foarte mult.

Peste câteva minute, i se aduce o ceaşcă mare de cafea.

Ochii îi sunt aţintiţi într-un colţ al camerei. Vorbeşte încet.

Aşteptăm un moment regizat, cuvinte pe care le avea pregătite. Nimeni nu se aştepta să ne întrebe ce este burka. Ne încurajează la un răspuns. Sfioşi aruncăm cuvinte la întâmplare. E zâmbitor. Probabil îşi aminteşte de începuturi. Deşi iniţial nu aveam habar de ceea ce se ascundea în spatele gândurilor sale, printe picături de cafea el ne povesteşte de vizita lui în Afganistan. Acolo situaţia este tulbure, femeile nu au drept de vot, nu îşi pot alege o slujbă şi, în special, un lucru care ne uimeşte: “nu există ziare”.

,,Ce ne face pe noi diferiţi de oamenii din ţările arabe sau cele aflate încă sub regimul comunist?’’

Se inversează rolurile. Meseria de jurnalist se face simţită. Ochii îi sunt aţintiţi asupra noastră, ne urmǎreşte reacţiile. Unii din noi ridică mâinile timid şi încearcă să îi răspundă la întrebare. Ascultǎ cu atenţie rǎspunsurile primite, le aprobǎ dar completeazǎ:

,, Noi suportăm mai multe idei, suntem o societate pluralistă, nu ne enervăm când cineva are alte idei. Lucrul asta creează gălăgie în jurul nostru. Societatea europeană, progresul fabulos, toate au fost construite pe o cultură şi o societate în care oamenii se contraziceau’’.

Răspunsul său ne pune pe gânduri. Tăcerea inundă încăparea o clipă. Îşi drege vocea. Cu tristeţe îşi aminteşte de un anumit episod din viaţǎ, când era de aceaşi vârstă cu a noastră: ,, E o mare diferenţă între ceea ce am trăit eu până la 18 ani şi ceea ce trǎiţi voi. Mulţi dintre colegii mei şi-au pierdut viaţa în timpul Revoluţiei. Pentru ei voi merge la vot la prezidenţiale, deşi nu ştiu încă cu cine voi vota”. Ne îndeamnă să votăm: ,,E dreptul nostru”.

O întreagă discuţie despre drepturi se stârneşte. Unul din cele mai importante drepturi, dreptul de a fi informat, este cel care ne interesează pe noi în meseria de jurnalist.

,,E foarte important să afli mereu ceea ce vor oamenii”.

Cuvintele încep sǎ i se împleticeascǎ, oboseala începe sǎ îşi spunǎ cuvîntul. Cu toate acestea mai are puterea să facă glume: ,, Nimeni nu îi iubeşte pe dentişti şi pe ziarişti”. Reuşeşte să ne aducă zâmbetele pe faţă.

Subiectul mult evitat, Monica Iacob Ridzi şi marinăriile

Celebrul caz al demascării, reprezintă ,, o victorie pentru că presa şi-a recăpătat credibilitatea, dar trebuie să continue tot în aceată notă şi să aibă grijă să nu distrugă vieţi”. Demisia a fost cea mai bună soluţie. Mulţi români erau furioşi. Discuţiile devin din ce în ce mai aprinse, prindem curaj, întrebǎm de domnul Traian Băsescu. Tolontan se amuză: ,, De mine zic că sunt ba’ cu Băsescu, ba’ cu Voiculescu…depinde ce articol mai apare la gazetă”. Nu se sfieşte să recunoască: ,,În 2004 credeam că Traian Băsescu este cea mai bună alegere, dar acum nu ştiu ce să mai cred…”.

Telefonul sună pentru a doua oară…,,Sunǎ-mǎ în 5 minute’’. Au mai trecut încǎ 10. O ultimǎ întrebare. Un ultim rǎspuns. Un om care a trezit o ţarǎ întreagǎ din amorţealǎ se întreaptǎ spre sediul Gazetei Sporturilor acolo unde târziu în noapte va închide redacţia, aşteptând alte şi alte surse care sǎ îi dezvǎluie ,,lucruri mǎrunte’’.

Caricatura: Teo Nedelcu

În rochia albă de vară, Mirela Zeţa se aşază în banca strâmtă de “scoală”. Douăzeci de perechi de ochi curioşi o acoperă şi încearcă să afle totul despre ea fără a întreba nimic.

Cere un pahar cu apă şi aşteaptă întrebările. Îşi aranjează rochia vaporoasă. Îşi împreunează mâinile şi reuşeşte să urmărească la rândul ei fiecare privire curioasă.

“Întrebati-mă ce vreţi!”. Nu îndrăzneşte nimeni.

“Bine, dacă nu întrebaţi vă povestesc eu “.

A vrut să lămurească ce întrebări i se par nepotrivite afişându-se deranjată de atitudinea unor jurnalişti. “Cine sunt eu?!” Mirela reproduce răspunsul livrat atunci prin mimica feţei. Colţurile gurii cad brusc în jos cu o atitudine nemulţumită. Într-o secundă zâmbetul ei a revenit pe chip. Degetele ce se chinuiau să se ridice au abandonat orice fel de intenţie.

Interviul ia forma unei secvenţe de monolog. Are idei puternice, bine argumentate. E actriţă şi fiecare cuvânt rostit pare să fie rupt dintr-o piesă de teatru.

Îşi prezintă dezgustul faţă de “reprezentantii de seamă ai societăţii”. “Am avut o surpriză în drum spre voi”. A întâlnit un miting al taximetriştilor din faţa parcului Cişmigiu. Nu ar fi fost nimic neobişnuit dacă nu i s-ar fi ţipat în ureche cu o “goarnă”. Spune că e obişnuită cu astfel de situaţii şi ştie că nu i s-a întâmplat asta pentru că e vedetă, ci pentru că e o femeie cu un decolteu. Se uită şi ea amuzată la decolteu.

Ştie că România se va schimba dar ştie de asemenea că se va întâmpla în timp. Trebuie să pornim de la lucrurile mici iar tinerii sunt cei ce pot schimba lucrurile.

Mirela simte nevoia să-şi întrebe “publicul tânăr”: « Mai merg oamenii la teatru? Voi mergeţi? Aaa daa, nu vă întreb pe voi că voi sunteţi mişto”.

Tânăra actriţă duce discuţia spre un domeniu prea bine cunoscut de ea: teatrul. Povesteşte cu zâmbetul pe buze de prieteniile legate în timpul facultăţii, afirmând că oamenii de atunci i-au rămas şi acum aproape. Aminteşte de nopţile petrecute cu colegii ei de clasă în sala plină de praf în care împărţeau parizerul şi sticla de cola.

Imediat după ce a absolvit i s-a ivit şansa de a lucra într-un proiect de televiziune cu colegii ei de facultate. Aşa s-a născut show-ul “Mondenii”. Au pornit plini de entuziasm şi şi l-au păstrat până acum.

“Ce ai face dacă te-ai lăsa de actorie?” se aude o voce de pe rândul de la fereastră. Mirela nu-şi ia timp să gândească răspunsul şi aruncă un “nimic!” hotărât. Vocea se aude din nou, e nemulţumită şi reformulează întrebarea : “niciun hobby? Nimic?”. Şi mai sigură pe ea, aceasta repetă răspunsul, “nimic!”.

Publicul prinde curaj.

“Care sunt actorii tăi preferaţi?”. Spune că îi vin mulţi în minte însă enumeră doar câţiva dintre ei. Anthony Hopkins “e un adevărat sir”, Leonardo Di Caprio şi Robert DeNiro .

A stat o oră precum o elevă. Se plânge de disconfortul statului de elev şi spune că băncile sunt prea mici . O voce de lângă ea şuşoteşte “…eee, erau mai ieftine.”

Zâmbeşte politicos şi uşor se îndreaptă spre uşă. Nu scapă însă de statutul de vedetă şi se conformează pozând cu zâmbetul ei de personaj, Simona Pătruleasa. Cei 20 de ochi o privesc plecând şi se aude un “La revedere” în cor.